Era odată, într-un ținut îndepărtat și cam întunecat, o tânără fată. Părinții ei preluaseră de la părinții lor un model de viață numit nefericire și neputință. Și pentru că erau niște părinți buni, i-au predat și fetei lor această lecție. Ea, la rândul ei, pentru că se identificase cu ei și erau pentru ea modele de viață, învățase foarte bine cum și unde și când să aplice lecțiile învățate. Chiar avea grijă să își facă temele în fiecare zi. Părinții ei, dar și prietenii și cunoscuții erau mândri de ea. Când se uitau la ea se vedeau pe ei și toți erau încântați de sentimentul de familiaritate pe care îl trăiau.

  Într-o zi, ‘întâmplător’, a auzit un om vorbind despre modele de fericire și libertate. Auzea, dar nu înțelegea ce vrea să spună acest om. Undeva în interiorul ei, foarte adânc, a simțit o tresărire și a apărut o urmă de îndoială. Dacă ceea ce spunea acest om era adevărat, cum se putea schimba viața ei?

  El avea o metodă foarte interesantă, nu îi spunea ce să facă, cum făceau toți ceilalți ci îi adresa întrebări.

  La un moment dat a văzut cum imaginile din mintea ei deveniseră luminoase din întunecate și în corp avea niste senzații care îi provocau… plăcere. Simțea și o căldură la nivelul pieptului și o energie care îi dădea aripi. Gândurile nu o mai deranjau, le auzea pe fundal, ca o bandă radio a cărui sonor îl putea modifica.

  Lumea exterioară se modifica pe măsură ce lumea ei interioară își modifica culoarea și intensitatea. Apoi a început să folosească cuburi pentru a construi castele și grădini și felinare. Unele le construia mai încet, altele mai repede și totul se întâmpla în propriul său ritm. Și, în același timp devenise observatorul ei și al lumii în care trăia. Și a ajuns să își ducă existența într-o lume colorată. Și a început să predea celorlalți alte modele de viață.